Pastel de toamnă cu munte și mare

Și am vrut să mai mergem încă o dată pe Transfăgărășan, drumul național care străbate Făgărașii pe axa nord – sud, adică cei mai înalți mulți din România. El leagă Transilvania de Muntenia și fascinează turiști din România, dar si curioși din întreaga Europă. Ca altitudine, serpentinele lui urcă până la altitudinea celor 2042 metri lângă Bâlea Lac, situându-se pe locul doi după Transalpina aflată la 2145 metri înălțime peste țară.

Existența șoselei DN7C, o cale rutieră veche de aproape jumătate de secol, a creat încântare de-a lungul atâtor ani și adună călători de pretutindeni. Apoi, dimensiunile Barajului Vidraru, dar și structura masivă a construcției au stârnit curiozitate peste timp. Conform „Planului de Apărare al Argeșului” împotriva dezastrelor, dacă s-ar întâmpla (Doamne Ferește!) ca Barajul Vidraru să se rupă, viitura ar atinge înălțimea de 12 metri în Pitești, într-un interval de 72 de minute de la producerea dezastrului.

Am mai povestit despre Transfăgărășan sau drumul strategic al munților care se strecoară printre și pe sub munți prin tunele și viaducte. De asemenea, probabil că nu este pentru ultima dată când îi dedic un loc în spațiu și timp în călătoriile de pe blog.

Sunt foarte convinsă de asta, deoarece se află la o distanță mică de Pitești și în plus, serpentinele lui sunt o adevărată provocare pentru toate mijloacele de transport. Așa cum spunea Cătălin într-un QSO efectuat de pe motor ghidonând pe curbele șoselei, am parcurs kilometrii acestui drum de altitudine pe jos… la pas, cu ocazie sau ca în popor cu “ia-mă nene!”, apoi pe bicicletă, de foarte multe ori cu mașina și de trei luni încoace cu “bestiile motorizate”.

De asemenea, am descoperit aici fanteziile fiecărui anotimp, iar de curând, Transfăgărășanul a devenit magnet pentru turiști prin prezența constantă a urșilor gunoieri, relocați din Sinaia și Brașov. Pe unul dintre ei, bine hrănit de curioși, l-am găsit savurând tacticos un porumb fiert oferit de un turist darnic.

Alături de Cătălin am gândit că toamna era blândă, chiar dacă ninsese peste munți cu doar câteva zile în urmă, iar soarele avea curaj, mai ales la orele amiezii.

Temperaturile încă permit ieșiri cu motocicletele și nu o spun doar eu, ci și curajoșii cu care ne-am întâlnit și salutat pe traseu.

Așa că drumul Transfăgărășanului, care pe unele porțiuni strigă după ajutorul unui strat bun de asfalt, s-a dovedit până la urmă numai bun de motocicleală.

Cât despre nuanțele toamnei… pot să vă spun povestea unui pastel în culorile curcubeului care ne-au lăsat fără cuvinte.

Am rămas plăcut surprinsă de faptul că erau puține mașini pe traseu, semn că șoseaua munților se află la final de sezon. La sfârșitul lunii octombrie se va închide tunelul Capra – Bâlea care face trecerea din Județul Argeș spre Bâlea Lac și Judetul Sibiu.

Așa încât ne-am bucurat de ziua frumoasă, de munte, de natură și de drum. Mă amuzam alături de Cătălin, vorbind prin stație între noi pe o altă frecvență despre mirosurile pe care le simțeam din locurile prin care am trecut și râdeam gândindu-ne de unde provin. Îmi aduc aminte că am găsit aromă de frunze uscate, lemn ce arde molcom în sobă și mă gândeam la căldura ei, tocăniță făcută într-un ceaun la pirostrii, zahăr caramelizat cine știe de unde, rășina suferinței de la brazii tăiați, iz de pământ reavăn în locurile umbroase cu pădure ori asfalt proaspăt turnat.

Odată ajunși în zona Cabanei Capra, orizontul muntos se deschide, iar crestele se lasă privite în toată splendoarea lor. Pe alocuri se vedeau semnele pudrate ale ninsorii de toamnă care își făcuse apariția în urmă cu doar câteva zile.

Altfel, în apropiere de Cota 2000 Salvamont, pe asfalt rămăseseră porțiuni cu sare ce fusese aruncată pe drum pentru a topi zăpada timpurie. A fost ciudat de mers cu roțile motocicletelor peste ea, pentru că se comportă precum nisipul, dificil mai ales pe serpentine.

A urmat și trecerea prin cel mai lung tunel rutier din România, având de străbătut aproximativ un kilometru în bezna din inima masivului. La Bâlea Lac, aflată pe partea nordică a muntelui, porțiunile cu zăpadă erau persistente și de-a lungul timpului am constatat de multe ori o schimbare completă de vreme între cele două regiuni despărțite de întunericul săpat de om în rocă. N-am poposit mult timp, ci după câteva minute am făcut cale întoarsă spre Cota 2000 Salvamont, unde ne-am odihnit, ne-am încălzit la soarele înălțimilor, am admirat crestele impunătoare și am ascultat vânticelul care abia îți făcea simțită prezența.

M-am uitat de jur împrejur cu zero gânduri în minte, așa încât energia locului să vină cu noi pe drumul spre casă.

În depărtare se vedea Repetorul RoLink de pe Vârful Florea aflat la altitudinea de 1981 metri, spre care priveam aproximativ ca de la egal la egal. Ca o paranteză, el ne aștepta să-l vizităm în ziua următoare, deoarece camera web care transmite imagini nu se actualizase de trei zile.

Cătălin a luat pulsul muntelui, lăsând “zburătoarea” să bâzâie peste creste, pentru că rareori întâlnește călătorul o asemenea zi faină în plin mijloc de toamnă.

“De deasupra ea îl filma neîncetat
 A lui sălbaticie vroia s-o învingă,
 În munte, omul un tunel a săpat
 Spre Bâlea Lac încercând să ajungă.”

Am mai zăbovit un pic pe iarba uscată și aurie, după care în jurul orei 4 PM am pornit la vale, având de parcurs din nou serpentinele solicitante cu porțiuni de drum umed, cu gropi sau asfalt răzuit. Oricum pe văi, acolo unde razele soarelui nu mai pătrundeau, începea să se simtă frigul muntelui la mijloc de octombrie, iar pe două roți este și mai pregnant.

Așteptam să dăm nas în nas și cu unul dintre urșii care stau la miloagă pe marginea drumului. Când într-adevăr l-am găsit, era un pic ocupat, așa că noi am “grăbit pasul” dând bice cailor nărăvași ai Hondelor.

Ca și mod de comunicație digitală în spațiu pe Harta APRS, amândoi am avut pornită localizarea GPS prin sistemul android, YO7JYL-5 și YO7GQZ-5.

Noi am parcurs distanța drumului de întoarcere într-o perioadă de timp convenabil, povestind diverse prin intermediul nodului portabil al lui Cătălin cu radioamatorii aflați la recepția RoLink. Printre ei era si Bogdan – YO3IXW, partenerul nostru de năzbâtii radioamatoricești și cu adrenalină motociclistică.

El se afla cu motorul… desigur, în partea opusă a altitudinii, adică pe un țărm înspumat la mijloc de toamnă.

“Spre mare, un pod ireal am creat
Cu o stație-n mână și o antenă pitică,
Spre un țărm până și de toamnă uitat,
O lună plină din valuri se ridică.”

Așa că ne-am amuzat unind muntele cu marea pe calea undelor radio sau altfel spus, am trasat o linie dreaptă între cei 2000 de metri ai locației noastre și altitudinea 0 de la nivelul litoralului.

De fapt, dacă stau și mă gândesc, Bogdan a păstrat tradiția pentru că anul trecut fix în aceeași perioadă, noi eram împreună cu el la mare, pe plaja pustie de la Vadu.

Revenind, în jurul orei 7.30 PM ajungeam la QTH-ul piteștean pregătiți pentru excursia de a doua zi pe patru roți. Practic, urma să parcurgem același traseu, dar până la Curtea de Argeș, după care coteam dreapta spre Șuici, Sălătrucu și un drum forestier destul de lung prin pădure, ocolind muntele prin spatele lui.

Vroiam să ajungem la repetor, deoarece echipamentele radio și camera web nu mai erau conectate la internet, fapt pentru care nu găseam explicații.

Dincolo de problema tehnică pentru care Cătălin spera să găsească pe loc o soluție, flăcările toamnei se aprinseseră și pe aici, răspândind aroma unui pastel de culori, cu rol de delectare a privirii și energizare a sufletului.

La golul alpin, în zona pășunilor treceam pe lângă stânele părăsite acum, dar atât de gălăgioase astă vară. La coborâre, le-am întâlnit pe mioarele care se conformau cerințelor transhumanței.

Vremea părea trasă la indigo cu cea din ziua precedentă, cu ser senin, parcă un pic mai cald decât ieri, cu gradul de confort specific mașinii, dar fară libertatea de a simți oricând în nas prin cască mirosurile locurilor.

Altfel, drumul mi s-a părut mai deteriorat decât ultima dată când am fost acolo, din cauza camioanelor încărcate cu lemne care au săpat șanțuri în pământ din cauza supraîncărcării. Mașina noastră s-a descurcat oricum obșnuită cu off-road, așa că am ajuns cu bine în locația unde se află Repetorul RoLink de deasupra Transfăgărășanului.

De acolo, sub cerul perfect senin, prin lentila binoclului se vedea în sensul opus Cota 2000 Salvamont, mai jos Cabana Capra, spre stânga Vârful Negoiu. Pe vale ascuns, dar plin de viață, Lacul Vidraru vibra sub curentul vântului, iar norii își făceau de lucru într-o horă de ei știută.

De asemenea, undeva în dreapta se zărea în depărtare și Vârful Cozia. De altfel, din cauză că repetorul aflat la câțiva metri de noi, nu funcționa din lipsă de conexiune la internet, am putut asculta și vorbi în RoLink prin repetorul de pe Cozia (145.725 MHz). Se deschidea foarte bine și retranslatorul din Pitești (439.100 MHz), având avantajul net al altitudinii.

Cătălin s-a lămurit rapid despre cauza lipsei legăturii la internet, pentru că site-ul de telefonie mobilă a fost transformat din generația 3G în cea 4G de transfer de date. Modemul se conecta la noul sistem, dar evident nu vroia să se înțeleagă cu Orange Pi-ul din cutia echipamentelor.

Deși s-a chinuit câteva ore, nu putea rezolva problema pe moment… la locul faptei, deci a rămas soluționarea situației ca temă pentru acasă.

Dincolo de supărarea lui Cătălin, eu m-am simțit bine oricum și am încercat să pășesc în vârful degetelor în jurul lui ca să nu-l deranjez, ocupându-mă cu activități care îmi plac foarte mult.

Orele s-au scurs rapid în clepsidra zilei, QTC-ul de la Bistrița răsuna peste munți din difuzorul stației mobile de pe mașină, iar în jurul orei 18, am considerat că a sosit vremea să începem coborârea.

Știam deja că înserarea este neplăcută prin pădure, pe porțiunile de drum deteteriorat, dar noi nu ne grăbeam. Așa că agale, în ritmul pe care bolovanii ni-l dădeau în ocolirea lor, am parcurs drumul la vale. Înainte de asta, am ridicat o momâie din pietre, iar în centrul ei am fixat un băț înalt de 59 cm, care sperăm să nu fie suflat de viscol. Vizualizând imaginile oferite de camera web, încercăm să ne facem idee despre stratul de zăpadă care se va așterne în iarna asta.

După terminarea QTC-ului dominical, parteneri virtuali de drum ne-au fost ca de obicei tot radioamatorii, adică George – YO7FSL și Bogdan – YO3IXW ce ajunsese acasă între timp, după un ocol prin Dobrogea.

În timp ce conducea mașina, Cătălin le-a povestit despre aventura noastră la repetor. Curând o să urcăm din nou la Vf. Florea, atât pentru rezolvarea conexiunii la internet a echipamentelor radio și a camerei web actuale, dar și instalarea alteia noi, orientată spre apus.

Deunăzi, mă întreba Cătălin, de ce și ce îmi place acolo? Habar n-am… cred că totul.

“Hoinari pe drumuri ce urcă niciunde
Și lacul albastru un cer oglindea,
Spre zări ale țării aruncă o punte
Lumina din soare abia se vedea.”

’73

Cristina – YO7JYL

UPDATE: La doar o săptămână după asta, am urcat din nou la Vf. Florea, iar Cătălin a actualizat camera web cu imaginile dinspre nord. De asemenea, am mai montat încă o cameră care ne va răsfăța cu apusul de soare al Făgărașilor, ea fiind orientată către sud-vest.