În mintea mea, este foarte clară imaginea de care mi-e dor, atunci când vine vorba despre Domeniul Schiabil Transalpina si lacul Vidra. Sigur, în primul rând… multă zăpadă.
Asta deoarece, în urmă cu câțiva ani, pe vremea când mai activam diverse vârfuri montane, în programul radioamatoricesc S.O.T.A., am avut parte de zăpadă din belșug. Este ceea ce lipsește iernii de ceva timp încoace, mai ales la altitudinea mică a aglomerărilor urbane. De asemenea, îmi aduc aminte de cer cu albastru perfect conturat de aerul rarefiat al altitudinii apropiate de 2000 metri și evident, fără barieră între noi și soarele iernii. De fapt, singurul obstacol inevitabil era acela al distanței infinite… metaforic vorbind.
Cu această amintire conturată în minte, zilele trecute i-am propus lui Cătălin o evadare în zona Obârșiei Lotrului, la Domeniul Schiabil Transalpina, acolo unde în apropierea lacului Vidra, se ridică semețe creste muntoase cu altitudine de peste 2000 metri.
Este unul din motivele pentru care proiectul Transalpina Ski a devenit realitate în urmă cu câțiva ani buni și atrage anual din ce în ce mai mulți turiști.
Fie că este vorba doar de o plimbare la sfârșit de săptămână, o drumeție de iubitor de munte ori schiori curajoși mai mult sau mai puțin experimentați, crestele înzăpezite care se oglindesc în apele limpezi ale lacului Vidra sunt impresionante în orice anotimp.
Urmărisem prognoza meteo și cu puțin noroc, aveam să ne bucurăm de orizontul clar și măreț al înălțimilor, numai bun de admirat, dar și de respirat cu nesaț aerul curat și înghețat.
Am pornit. Ca de obicei, ruta Pitești – Râmnicu Valcea am parcurs-o pe drumul alternativ spre orașul Curtea de Argeș. Apoi, am cotit stânga pe valea șerpuită a râului Topolog. Ea traversează județele prin sate, comune și livezi, dar și o mică bucată de pădure. Să nu uit de o porțiune de drum neasfaltat de aproximativ trei kilometri, ce nu dă posibilitatea de a o parcurge orice fel de autoturism. Este unul din motivele pentru care traficul intens lasă de dorit, iar noi ne bucurăm în liniște de priveliștea oferită de mediul rustic. Un deal, o vale, din nou un deal și iar o vale, alcătuiesc un peisaj în care Masivul Cozia, se vede ori se ascunde după vreo culme.
Altfel, Valea Oltului este cea care a generat de-a lungul anilor imagini impresionante cu relieful stâncos ce se ridică măreț din apele râului. Din când în când, linia de cale ferată, ce se întinde paralel cu șoseaua europeană, străbate muntele înghițind câte un tren în tunelele care par să nu aibă ieșire.
De la Brezoi totul a fost simplu: am cotit stânga, salutând în amonte râul Lotru, până ce apele lui s-au adunat într-un frumos lac numit Brădișor și desigur, barajul cu același nume. Nici vorbă de zăpadă, cel puțin pe moment, dar apa de la suprafața lacului era înghețată, chiar dacă razele soarelui patinau ușor peste ea.
Când am început urcarea pe șoseaua Transalpinei, din loc în loc au apărut petice de zăpadă, iar apoi ținutul iernii a pus stâpânire peste tot, nemaiținând cont de soarele frumos.
Însă, dacă ridicam ochii spre cerul albastru, fără să văd albul din jur al zăpezii, mângâiați fiind de soarele lui întâi februarie, putea fi orice anotimp, numai iarnă nu. Totuși, în afară de asfaltul curățat temeinic, în rest, zăpada măsura așa… dintr-o privire, peste jumătate de metru.
Odată ajunși la partia de schi de la Domeniul Transalpina, am rămas uimită de tot ce vedeam în jur.
Practic aceste imagini, pe care le public pentru voi cu mare drag, nu au nevoie de un alt comentariu, în afară de un cuvânt, poate… EXTRAORDINAR!
De pe platoul unde atât telegondola, cât și telescaunul au stația finală, spre toate cele patru puncte cardinale, panorama era extraordinar de frumoasă, în timp ce crestele care fuseseră viscolite în urmă cu ceva timp, străluceau ca o glazură.
Am împărtășit cu colegii radioamatori din rețeaua RoLink, tot ceea ce vedeam. Cel puțin pentru noi, ca iubitori de munte și tot ce ține de natură, cuvintele sunt prea sărace în a exprima bucuria pe care am simțit-o că ne aflam acolo.
Cam așa arată amplasarea în zonă prin intermediul hărții APRS via radio:
Și, ca întotdeauna, natura nu oferă niște aparențe, dincolo de care este realitatea mai mult sau mai puțin înșelătoare, ci este bucurie pură, frumusețe nativă, simplitate boemă și doar firescul vieții, acolo unde omul există… sau nu.
După ce am coborât și ne-am îndepărtat de lacul Vidra, începeau să se adune nori. Asta se întâmpla în timp ce ne îndreptam spre stațiunea Călimănești – Căciulata, unde aveam să înnoptăm.
La lăsarea nopții, rămăsese doar o amintire faină din experienta însorită de pe munte. Ceața și negura au pus stăpânire generală peste întreaga vale a Oltului, iar vârful Masivului Cozia nu se mai vedea deloc.
Nu știu când vom revedea crestele mărețe de deasupra lacului Vidra. Eh, bucuria că am fost acolo și starea pozitivă pe care ni le-au dat munții prin frumusețea impunătoare și puritatea zăpezii, au fost suficiente. Așa că, mulțumesc vieții pentru tot ceea ce am… văd… simt și trebuie să fiu recunoascătoare pentru fiecare zi și clipă trăite. Și este atât de simplu!
Cristina – YO7JYL