Cu pași mărunți spre Platoul Bucegilor

Urmele lăsate de noi anul trecut pe Platoul Bucegilor au fost șterse de cele câteva petice de zăpadă uitată pe creste. Atunci credeam că următoarea excursie în zona Babelor va fi abia după ce vara își va urca în munți rochia cu flori de colț.

La Charlie în mod special, vroiam să mergem doar pentru a-i vedea scheletul șuierător de fier ruginit. De data asta, cred că se simțea prea singur și a vrut să ne grăbească vizita la el. Oricum un lucru este sigur: se așternuse tăcerea peste repetorul de UHF sau “Baba mică”, aflat în incinta Eulianei 3 de refugiu și ne gândeam că s-a întâmplat ceva acolo. După evenimentele nefericite de acum doi ani, când incendiul iscat de la un scurt circuit a mistuit … cam tot, ne-am zis că un drum până acolo ar fi bine de făcut, deși nu știam dacă se poate ajunge cu mașina pe Transbucegi  până la Complexul Sportiv Piatra Arsă.

Este lesne de imaginat ce condiții meteo sunt la altitudinea de 2150 de metri unde se află repetorul YO9C și oricum aveam să aflăm și noi ( eu – YO7JYL, Cătălin – YO7GQZ și Bogdan –  YO3IXW) la sfârșitul de săptămână ce tocmai a trecut. Știam că prognoza meteo anunțase o vreme capricioasă, ca de altfel peste tot în țară, dar odată ce am stabilit că vom face excursia până acolo, nu avea rost să mai amânăm. Încă din seara premergătoare deplasării, niște fulgi de nea greșiseră destinația și s-au așternut peste Bucegi, iar noi ne-am gândit că este bine să fim pregătiți pentru orice condiții.

Sâmbătă dimineața prevestea o zi noroasă, bună totuși pentru drum, dar aflasem de la dl. Florin – YO9IIE din Câmpina că sus pe creste este frig și fusese anunțată ploaie peste zi. Asta e … și am pornit în mobil alături de Cătălin, urmând ca peste vreo două ore să ajungem în Sinaia, de unde trebuia să îl luăm și pe Bogdan.

În jurul orelor unsprezece, deja ne aflam în urcare pe curbele destul de strânse de pe serpentinele pitorești care ajung până în Șaua Dichiu. Aici se află o răscruce, în care te oprești dacă ți s-a facut rău de la drum și respiri adânc ca să ți se desfunde urechile.

Între timp, poți să te întrebi de unde a știut natura să construiască toate frumusețile astea, ce architect a gândit tot proiectul ei, așa încât toate se leagă. După ce îți revii, ai de ales: indicatorul către stânga te îndrumă spre o coborâre pe langă Lacul Bolboci până la Peștera și apoi Padina.

Din contră … dacă vrei să descoperi alte înălțimi, în dreapta poți continua urcarea până la Complexul Sportiv Piatra Arsă. Aici se termină de fapt și drumul auto, iar o barieră indică Rezervația Naturală a Munților Bucegi unde se urcă doar la pas … doar ca simplu turist, doar cu ce poți lua într-un rucsac.

Și este foarte bine așa: se păstrează curățenia și sălbăticia locului, cu florile în culori atât de vii, iar pajiștile rămân neatinse de grătare și fum.

Aici am parcat și noi mașina, având în plan să dăm întâi o fugă pe Muntele Furnica aflat la altitudinea de 2103 metri, făcându-ne cu ochiul niște legături în Programul SOTA.

Printre câteva raze de soare amestecate cu picături de ploaie și ceva ceață, treceau pe lângă noi concurenți în mare grabă. Erau participanți la evenimentul sportiv “Transylvania 100” care cuprinde curse de alergare montană în decorul fascinant la Bucegilor.

Am îndesat în rucsaci stații portabile, dar și un Yaesu FT – 857 cu acumulatorul pentru alimentare, antena Yagi cu trei elemente desfăcută în bucăți, cabluri, mufe… și acum mă întreb unde au încăput toate. Ca niște furnici, fiecare își căra rucsacul ca pe o dulce povară, despre care știam că trebuie dusă până la capăt … de fapt acolo sus.

Deși ceața urca din prăpastiile jepilor, nu vroiam să mă grăbesc deloc. Aveam atâtea de privit în jur, îmi era teamă să nu calc peste flori, îmi plăcea sa le imortalizez culorile … de parcă negura urma să le acopere, iar eu nu o să le mai văd. În zare, se ridica vârful Furnica, impunător ca un zid în fața noastră, iar câțiva toporași, nelipsitul bujorel de munte și brândușele cu lentile de apă pe ele, colorau pastelul muntelui. Urcușul a fost oarecum abrupt și abia așteptam să ajungem în vârf înaintea ceții care ne împingea din spate.

Între timp, Bogdan mult mai priceput în “ale muntelui” a ajutat un participant al concursului montan să se orienteze . Se pare că se luase din greșeală după noi, deși traseul lui trebuia să vireze dreapta și să coboare spre Lacul Bolboci.

O perioadă, până să ne înconjoare ceața, am fost încântată de împrejurimi de la înălțime, iar Cătălin și Bogdan au conectat Yaesu FT-857 la acumulator și apoi la antena Yagi. Ulterior, am luat contact cu țara pe calea undelor și ne-am bucurat că am auzit o grămadă de radioamatori pe direct din districtele YO3, YO6, YO7 și YO9.

Cu mulți dintre ei, de obicei schimbăm controale prin intermediul RoLink, iar acum efortul nostru a fost încununat de succes și pe direct. Undele radio au găsit drumul prin vânt și ceață, reușind Summit On The Air până când burnița ne-a udat hârtiile, iar pixul și creionul nu mai scriau.

Strângând jucăriile, am pornit coborârea, în timp ce ploaia se întețea și arunca din cer cu boabe de grindină cât mazărea. Vedeam în zare cabana Piatra Arsă și cu cât ne apropiam de ea, cu atât parcă se îndepărta. Din cauza ploii care crease o perdea foarte deasă, nu mai puteam să văd ceva dincolo de ea. Am început să alerg, de parcă mă întreceam cu participanții la maratonul montan și odată ajunsi la cabană, am constatat că apa se prelingea de pe noi din cap și până la picioare ca după un duș rece.

Ne-am revenit și am realizat că trebuia să ajungem tot sâmbătă și la Charlie, ca să repunem în funcțiune repetorul de UHF, după care Bogdan vroia să coboare la Padina pentru noaptea care urma. Se pare că el nu a simțit frigul sau umezeala de pe haine și oricât am încercat să îl convingem să ramână totuși la Piatra Arsă, măcar până se mai potolea supărarea naturii, a rămas ferm pe poziție. Nu a vrut să aștepte până a doua zi, așa că după ce i-am urat “drum bun” și-a continuat drumul cu cei aproximativ patru kilometri de urcuș până în apropiere de Cabana Babele, unde se află repetoarele de VHF și UHF.

Am ținut legătura cu el prin radio și ne-a dat de veste despre ceea ce se întâmplase la repetor. Ploaia se strecurase peste tot în incinta Eulianei, curgea apă de pretutindeni și probabil trăsnise de curând în zonă și sursa de alimentare a echipamentelor se arsese. Bogdan avea în rucsac sursa lui Cătălin, pe care noi vroiam să o folosim a doua zi pentru legături într-un concurs, așa că a schimbat-o pe cea defectă, lăsând-o definitiv acolo pe cea funcțională . Cristi – YO3GWM a luat legătura cu Bogdan și după câteva teste, “Baba mică” a prins din nou glas. Cristi a stat toata ziua la recepție, așteptând vești de la noi, iar dl. Florin – YO9IIE ne-a ținut la curent cu evoluția vremii. Din păcate, Bogdan a constatat și o defecțiune la interfața care face conexiunea cu rețeaua WIRES-X. Neputând să fie remediată pe loc, a rămas pentru a doua zi încercarea de a soluționa cumva problema, deoarece aveam să urcăm și noi acolo.

Spre seară, evident că după ce Bogdan a ajuns la Padina, ploaia și vântul au încetat, vremea a prins a se îndrepta, iar peste munți, se ducea agale la somn un soare care arunca înspre noi raze călduțe în nuanțele focului. Am vrut să vedem și noi cum se însera pe Platoul Bucegilor după atâta ploaie.

În permanență am avut stațiile portabile cu noi: una pe frecvența nodului mobil RoLink al lui Cătălin care a rămas pornit în mașină și cealaltă pe Charlie – YO9C repetorul de VHF. Astfel ne-a auzit vorbind în QSO-uri și Stan – YO6ITR de la Brasov care își dorea de mult să ne vadă. Aflând că suntem în Munții Bucegi, “ zona cu multe întrebări rămase fără de răspuns” pentru el, nu a stat prea mult pe gânduri și a pornit la drum cu juniorul său spre Sinaia și apoi către Piatra Arsă.

Până să ajungă Stan însă, am vrut să ne bucurăm de priveliștea pe care ne-o ofereau piscurile din jur, valea unde află Peștera și Padina, pajiștea care găzduia aceleași flori multicolore și … liniștea tulburată din când în când de bâzâitul unei gâze supărate că a căzut de pe un fir de iarbă.

La vreo cinci sute de metri în linie dreaptă, se vedea partea superioara a scheletului de fier al lui Charlie care își ridicase capul să ne asigure că a scapat cu bine și de data asta. Undeva în partea opusă, cu vedere spre Bușteni, pe marginea prăpastiei era Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman ce păzea muntele cu puterea divinității.

După ce soarele a pășit dincolo de bariera serii, am pornit să ne vedem cu Stan pe care l-am zărit încă de departe cu ale lui “lumini extratereste” făcându-și drum prin tunelul nopții înstelate. A fost o seară veselă, ca și prezența lui acolo și am apreciat faptul că a bătut atâta drum pentru a strânge mâna cu noi. Băiețelul său plin de energie, l-a atenționat în mai multe rânduri că a venit vremea plecării.

A doua zi spre dimineață se luminase bine, când ceața se ridica dinspre văi, încercând să acopere soarele care încălzea timid crestele înzăpezite pe alocuri. Trebuia sa plecăm și noi spre Charlie, urmând a ne întâlni acolo cu Bogdan care urca pe traseu de la Padina. Știam că prognoza anunțase vreme destul de bună fără ploaie, decât eventual câțiva stropi după amiază. Luasem legătura și cu Bogdan care era deja pe drum și practic am ajuns aproximativ în același timp la repetor.

Ne-am tras puțin sufletul, după care am urcat pe platforma Eulianei prin scara interioară de fier din hornul ruginit. Îmi cam înghețaseră mâinile, dar mă bucuram că nu batea deloc vântul care ar fi accentuat senzația de frig. Lipsa vântului este un fapt neobișnuit aici, iar soarele destul de zgârcit la apariție se îngâna cu norii și ceața.

Înainte să ne ocupăm de repetor, ne-am gândit să efectuăm câteva QSO-uri în Maratonul YO UHF/VHF… așa doar de dragul de a vorbi cu lumea. Am folosit avantajul altitudinii de 2150 de metri, iar stația Yaesu FT- 857 și antena Yagi cu trei elemente, fiindu-ne de un real ajutor în aventura asta.

După concurs, Cătălin împreună cu Bogdan au desfăcut “Baba mică”, deoarece interfața pentru rețeaua WIRES-X nu mai răspundea la comenzi. Gândindu-se că ar trebui schimbată, Cătălin a scos-o din cutia cu echipamente pentru a fi înlocuită cu alta la următoarea noastră excursie acolo.

După toate acestea, timpul trecuse și nouă nu ne venea să plecăm și parcă timpul a fost prea scurt, trecând extrem de repede.

Încă de la începutul excursiei, ne mai propuseserăm încă un obiectiv SOTA de atins în drumul nostru către casă. Nu eram siguri că îl putem activa în timp util, înainte de a-l lăsa pe Bogdan în gara din Sinaia. Gândindu-ne ca suntem “iute de picior” și că ar fi în grafic să putem ajunge la el, am început coborârea spre Piatra Arsă. Acolo ne aștepta mașina, așa ca l-am lasat pe Charlie în liniștea sa ancestrală, promițându-i că vom reveni curând cu vești.

Ne părea rău pentru faptul că lăsam vremea frumoasă pe munte, când de fapt vroiam să luăm undeva cu noi soarele, aerul și mirosul de pajiște cu flori.

Am poposit nu departe, înainte de serpentinele ce coboară spre Șaua Dichiu, hotărâți pentru încă un Summit On The Air pe Muntele Vânturișul aflat la altitudinea de 1942 de metri. Aveam același echipament pregătit pentru urcuș și într-o jumătate de oră eram pe culme, grăbiti fiind de clepsidra timpului care ne zorea.

Și de data asta am găsit în districtele YO3, YO7 și YO9 oameni dornici să schimbe controale cu noi și un salut de la înălțime.

Toate astea le-am îmbinat cu plăcerea de a sta pe covorul natural al muntelui și … să nu ne mai gândim la nimic. Pur și simplu era un magnet care ne atragea și ne îndemna să mai stam, să mai zăbovim … macar un pic, un strop, o secundă, după care să luăm cu noi tot ce se poate din aerul rarefiat, din viața atât de simplă de la nivelul firului de iarbă.

Din păcate nu mai era de stat, așa că am strâns din nou jucăriile și cu regretul că lăsam în urmă ceva frumos, am pornit la vale. Am ajuns în timp util la gara din Sinaia de unde ne-am luat rămas bun de la Bogdan, iar eu și Cătălin ne-am continuat drumul spre Pitești. Eram obosiți fizic, dar încărcați cu energia celor două zile de hălăduit pe munte… cu ceva treburi radioamatoricești și nu numai.

În drumul spre casă, priveam pe geam… în zare și pe măsură ce ne îndepărtam de munți mă gândeam, cum se pot completa în cel mai senin mod, plăcerea de a sta în natură cu cea de a schimba un salut cu lumea peste munți, dealuri și văi.

Energia pozitivă pe care o emană această “gură de rai” se răsfrânge din plin peste toate frumusețile pe care le-a construit cu mare grijă, pentru ca noi să le putem contempla și să ne bucurăm de ele cu respectul pe care ni-l cere în mod tacit. Au fost două zile faine, pline de adrenalină, bună dispoziție și plăcere pentru ochi, dar și suflet în cadrul firesc al lucrurilor simple, așa cum doar natura știe să facă.

’73

Cristina – YO7JYL & Bogdan – YO3IXW