Încă o filă din iarna ce a mai rămas

În timp ce mergeam sâmbătă într-o plimbare prin văile și munții din judet, m-am întrebat cât timp mai vrea iarna ca pozele în care apare ea, să fie doar o descriere în alb și negru. Ce-i drept, din când în când, tabloul e inviorat de porțiuni de cer albastru și niște raze de soare fără curaj. Cam așa părea să se prezinte și ziua asta, doar că în aer nu se mai simțea gerul, ci zgomotul zăpezii plângăcioase, în timp ce se prelingea de pe streșini.

Parcă mirosea a sfârșit de iarnă și a ceva primăvăratic, dar mi-am alungat din minte destul de repede gândul asta, știind bine că nu-i așa. Și cu cât înaintam spre zona montană a judetului Argeș aveam să constat, din contră, că iarna este la început, din cauza nămeților care atingeau chiar și doi metri.

Porniserăm spre Curtea de Argeș, urmând să cotim dreapta în zona comunei Arefu, iar de acolo să încercăm abordarea pe un alt traseu a Muntelui Albina. Dacă nu ar fi fost obiectiv S.O.T.A, nu mi-ar fi atras deloc atenția, fiind destul de ascuns, însă vârful YO/MC-141 a mai fost activat și în luna decembrie a anului trecut și atunci am mai povestit despre el.

La marginea satului, acolo unde am lăsat mașina, se topise bine zăpada, iar porțiunile de pământ parcă dornic de primăvară erau din ce în ce mai evidente. Mă bucura ideea unei drumeții fără efortul suplimentar de a-mi afunda picioarele prin zăpadă, mai ales ca știam că este ceva urcuș până pe vârf. Însă, cu cât înaintam pe traseul triunghiului roșu, stratul de omăt creștea și încercam să ignor și urmele proaspete lăsate de un urs care nu mai avea chef să hiberneze.

Amprentele pe zăpadă ale ghearelor veneau dinspre vârf, ceea ce însemna că el coborâse cu puțin timp înaintea noastră, așa că probabil… cel putin în următoarea perioadă speram să nu ne întâlnim. Posibil să fi fost vorba despre unul dintre urșii gunoieri din zona Brașov – Sinaia, care a fost relocat în partea superioară a comunei Arefu.

 

În tot timpul ăsta, eu ascultam radioamatorii care se auzeau vorbind prin rețeaua RoLink, iar Cătălin îi povestea lui Mirel -YO7YYY, despre intenția noastră, într-un QSO prin repetorul R5 de pe Vf. Cozia. Astfel, am parcurs jumătate din traseu și aș putea spune că era chiar călduță vremea, pentru că soarele ne bucura cu prezența lui pe care o doream atât de mult.

În ciuda stratului consistent de zăpadă, am tot urcat, iar picioarele ni se afundau tot mai mult, până când pătura albă ajunsese să depășească nivelul genuchilor. După un scurt răgaz de evaluare a situației, timp în care ne-am lăsat răsfățați de soare, am zis că nu are rost să mai înaintăm, pentru că ne aflam acolo pentru plimbare și bună dispoziție și nu pentru atingerea unui scop anume. Este foarte faină priveliștea, așa că vom reveni atunci când pajiștile se vor acoperi cu florile primăverii.

Soarele ne încălzise printre ramurile uscate ale copacilor bătrâni și ne-am relaxat vorbind la stație. Așa că, am pornit coborârea aproximativ pe aceleași urme, paralele cu ale ursului care probabil traversase valea.

Mi se pare interesant faptul că în acest fel știam de existența lui în zonă. Altfel, dacă nu ar fi fost zăpadă, nici nu puteam bănui că a trecut pe acolo, ci ne puteam trezi cu un mormăit flămând pe lângă noi. Oricum, am continuat coborârea fără motiv de panică, iar câinii din sat nu dădeau semne că l-ar fi simțit cumva pe aproape. Noi i-am pierdut de tot urmele când am ajuns în vale, pentru că se topise zăpada și nici pe pământ nu se vedea ceva.

Când am ajuns la mașină, vremea încă ținea cu noi, așa că am continuat excursia pe drumul spre Barajul Vidraru, trecând pe lângă Cetatea Poienari.

Am vrut o readucere în minte a Transfăgărășanului în straie de iarnă.

Aflasem că în cealaltă parte a Munților Făgăraș dincolo de tunel, la Cabana Bâlea Lac, stratul de omăt atingea deja doi metri și jumătate, după ce la ultima noastră excursie în zonă, drumul era închis în dreptul Cabanei Capra.

De data asta, din cauza căderilor masive de zăpadă și a unor avalanșe, indicatoarele “Drum înzăpezit” și “Accesul interzis tuturor vehiculelor” erau așezate la vreo trei kilometri mai la vale. Am lăsat mașina aici și am continuat urcarea la pas, înspre Cabana Capra. Deși nu m-a luat prin surprindere, nu am reușit totuși să înțeleg, de ce nu se pot respecta niște indicatoare de circulație, puse acolo cu un anumit scop, care au cel mai important rol… acela de a proteja siguranța oamenilor. Altfel, refuz să cred că unii șoferi care deja se încumetaseră să meargă mai departe cu mașinile, nu cunosc semnificația acelor semne. Am hotărât să nu mă enervez pentru ipocrizia semenilor și ne-am propus să lăsăm ce-i mai frumos să ne înconjoare.

Uimirea ni s-a citit pe fețe văzând cantitățile uriașe de zăpadă care se așternuseră în ultima perioadă de timp. Efectiv, pe multe porțiuni de drum, stratul depășea doi metri, semnele de circulație erau scufundate în marea albă, iar pe pantele abrupte ale versanților se vedeau urme ale avalanșelor care au izgonit omătul spre vale.

Era pentru prima dată când vedeam aici atât de multă zăpadă și mi se părea că este o altă lume. Brazii de pe marginea, impropriu spus… a drumului, își scuturau ramurile de neaua mult prea moale și apoasă, dar și a temperaturii pozitive, ca un cățel proaspăt ieșit din apă. Părea o peliculă dintr-un film despre polul iernii veșnice, așa cum îi place și muntelui, iar noi înaintam în inima lui prin tunelul făcut în masivul de zăpadă.

De la Cabana Capra, am urmat drumul înapoi către mașina, care abia se vedea printre nămeți, după care am pornit pe serpentinele albe agale spre casă, pentru că a doua zi aveam în plan alt itinerariu.

Ne gândiserăm să mai facem o excursie în zona Câmpulungului, că tot am fost de curând pe acolo. Era interesant să urcăm pe Vf. Mateiaș și să-l activăm într-un Summit On The Air cu radioamatorii din țară. Obiectivul YO/MC-201 este situat la ieșirea din oraș pe drumul spre Brașov, după Cariera de calcar și Mausoleul de la Mateiaș.

Vedeam de la distanță că n-ar fi pe vârf decât niște petice pierdute de zăpadă, împreună cu cele vreo șapte grade din termometru, ceea ce pentru noi erau motive de încântare. Mașina am lăsat-o la carieră, continuând urcarea de-a dreptul pe muntele cu iarbă uscată și tufe vesele și sângerii de măceș.

Era și un soare timid printr-o perdea de nor și urcând spre altitudinea de 1241 de metri, nici măcar vântul nu adia. După aproximativ o oră eram pe vârf, practic o adunătură destul de țuguiată de stânci, de unde se vedeau frumos împrejurimile.

Am povestit diverse cu prietenii din țară, prin stație pe frecvențele RoLink și nu numai, alături de care am petrecut preț de o oră pe calea undelor radio.

Pe frecvențele simplex 145.500 MHz și 145.225 MHz am schimbat controale cu Mircea din Pitești – YO7HIJ,  Victor din București – YO3HQN, Gil din București – YO3RZ, Puiu tot din capitală – YO3AWH, Mirel din Râmnicu Vâlcea – YO7YYY, Augustin din Pitești-  YO7AQF. Am încercat să efectuez o legătură radio pe direct și cu Florin – YO8SDE aflat în portabil împreuă cu Petronel – YO8SEP pe Vf. Rarău – YO/EC-017. Din păcate nu ne-am putut auzi, dar mai avem o șansă… data viitoare. La fel s-a întâmplat și cu YO2CK – Cristi din Hațeg, încercând să ne găsim pe frecvența 145.225 MHz, dar fără rezultat, datorită lanțului muntos al Parângului, peste care n-a trecut semnalul radio.

Amuzant a fost faptul că după ce am strâns echipamentul și ne pregăteam să pornim către vale, Miti din Craiova m-a strigat pe RoLink  și mi-a comunicat informația referitoare la încercarea  lui YO7AHR de a ne contacta pe direct. Pe Dumitru din Craiova – YO7AHR, nu-l auzisem inițial și eventual puteam să mai încercăm o legătură radio pe altă frecvență. Așa că am scos iarăși stația Yaesu FT 857 din rucsac, am conectat-o la acumulatorul extern și i-am atașat antena cu cinci elemente de la Diamond, asa încât, noi aflați pe Vf. Mateiaș, am salutat Craiova pe direct.

De asemenea, am avut un QSO și cu Nicu din Râmnicu Vâlcea –  YO7HUZ care era portabil la Cabana Voina. Cercetaș pasionat, dumnealui se afla acolo cu un grup numeros de copii ce au îmbrățișat împreună cu instructorii lor deviza: “Gata oricând!“. Încadrându-ne destul de bine în timp, am hotărât că este vreme să dăm o fugă și până la Cabana Voina, fiind la o aruncătură de băț de locul unde ne aflam. După ce ne-am convins că este momentul să pornim coborârea și ne-am asigurat că n-am uitat ceva pe vârf, am început să pierdem din altitudine și să ne apropiem de “JYL-mobilul” care ne aștepta în vale. Eu am rămas un pic în urma lui Cătălin, pentru că datorită dorului de mare, m-am distrat adunând niște cochilii mici de melci care conviețuiesc pe vegetația de pe munte.

După aproximativ o oră, ne strângeam mâna cu cei care le imprimă juniorilor prin activitățile desfășurate jurământul cercetașilor. Copiii sunt învățați ce înseamnă iubirea de patrie, respectarea cuvântului dat, detestarea minciunii, acordarea de ajutor semenilor în orice situație, cumpătarea, altruismul, dragostea față de natură și animale, curajul, disciplina, credința, respectul față de învățătură și față de cei care îi educă și îi instruiesc și nu în ultimul rând… dorința de a face câte o faptă bună în fiecare zi, oricât de neînsemnată ar părea ea.

Mă uitam cu mândrie la acei copii și îi admiram cât de frumoși erau cu toții îmbrăcați cu uniformele și cravatele lor care îi disting de restul. Am plecat de acolo cu gândul la ei, cu bucuria că mai există totuși chemare în rândul tinerilor pentru astfel de activități care au de a face cu natura, respectul pentru ceea ce îi înconjoară și dorința lor de a învăța.

’73

Cristina – YO7JYL