Insula Samothraki – O piramidă vulcanică din Marea Egee

N-am fost sigură că voi povesti despre zilele frumoase petrecute într-o destinație ce m-a lăsat efectiv mută, dar… m-am răzgândit. Ideea tristă este aceea că, la finalul unei vacanțe de două săptămâni, am pierdut toate pozele făcute. Cu toate astea, am reușit să adun câteva dintre ele, din ceea ce am trimis la prieteni sau postate pe rețelele de socializare, așa încât sper să pot creiona cât de cât, experiențele trăite într-un peisaj paradisiac.

La fel, de un real ajutor au fost imaginile subacvatice filmate cu SJCAM, dar și cele din dronă. Fără doar și poate că, amintirile au rămas bine întipărite în suflet, însă în locurile acelea minunate, tot ne vom întoarce pentru poze actualizate.

Cu siguranță, cele mai dorite clipe ale anului sunt dedicate vacanței. Nu contează câte zile. Uneori și un sfârșit de săptămână prelungit, poate însemna atât de mult, atunci când este nevoie de o pauză.

În cazul nostru, așteptarea a fost cu atât mai mare cu cât, aveam plănuit să ajungem într-o destinație cu totul necunoscută. Este vorba de o insuliță ovală, de origine vulcanică, ce aparține de Grecia, situată în Marea Tracică, așa cum este numit nord-estul Mării Egee. Voiam să o descoperim în decursul câtorva zile de iulie.

Cătălin a aflat despre existența insulei Samothraki absolut întâmplător și, citind mai multe informații despre ea, ni s-a părut foarte interesantă. Având multe elemente specifice de pământ, apă, natură pură, ne-a stârnit interesul, gândindu-ne că este ceea ce căutăm.

Dorința de a ajunge pe insulă s-a dovedit și mai mare, aflând că transportul de pe continent spre Samothraki se face cu feribotul, doar o singură dată pe zi, la ora 8 AM. Asta însemna ca planurile noastre să fie perfect sincronizate și ar fi constat în plecarea de cu seara din Pitești, așa încât să nu îl pierdem. Fiind în plin sezon și având o capacitate limitată de 250 mașini, am preferat ca biletele pentru feribot să le achiziționăm online.

Practic, traseul pe care l-am gândit în colaborare cu navigația, ne scotea din țară spre Bulgaria, traversând podul de la Giurgiu către Russe. Cu prețul a opt ore și jumătate de mers cu mașina, aveam să parcurgem cei 860 kilometri care ne despărțeau de portul grecesc Alexandroupolis.

Pe drum, am avut compania prietenilor din RoLink, cu care ne-am conversat aproximativ jumătate din noapte, noi din mobil, iar ei… fiecare de la QTH-ul de bază. Ne-a fost de mare ajutor nodul mobil RoLink situat în portbagaj, dar și acoperirea 4G prin intermediul roaming-ului. În jurul orei 3.30 AM parcam mașina în portul elen, așteptând ora 8 AM, când feribotul pleca spre insula Samothraki, cu destinația portului Kamariotissa.

Mă încânta gândul că timp de două ore, de pe feribotul Adamantios Korais, aveam să privesc marea și zările albastre, iar tonele de fier pe care le poate transporta în cală, dar și cele proprii navei, vor pluti ca fulgul. Referitor la asta, mi s-au părut foarte interesante detalii tehnice despre capacitatea de transport a feribotului care este de 8324 de tonaj brut, iar pescajul lui este de 4,8 metri. De asemenea, lungimea sa totală este de 100,15 metri, iar lățimea de 17,2 metri. Uimitor, nu?!

Sub cerul senin al începutului de zi, am zburat împreună cu pescărușii ce primeau milogeală de la turiști și ne-am bucurat de delfinii ce înotau în salturi paralele în apropierea navei. Din păcate nu mai am poze cu ei.

Cu cât ne apropiam de insulă, cu atât bucuria noastră, dar și a celorlalți turiști de pe feribot, era mai mare. Chipurile tuturor radiau de entuziamul vederii măreței piramide Samothraki ce se ridică din mare și se termină îndrăznet cu vârful Marmaras, înalt de 1611 metri. Adeseori învăluit în nori, i se mai spune și Fengari, adică Luna, deoarece pare atât de înalt în comparație cu nivelul mării, încât ar acoperi și astrul selenar.

În „Iliada” lui Homer, acesta povestește despre zeul Poseidon care urmărea războiul din Troia de pe vârful muntelui din insula Samothraki.

De asemenea, statuia înaripată zeiței Victoria, care este acum expusă la Paris, provine de pe insula Samothraki, la nord de Marea Egee. Mai precis, acest monument închinat divinității, este o capodoperă a sculpturii grecești din epoca elenistică, datând de la începutul sec. al II-lea. Este compus dintr-o statuie reprezentând zeița Niké (Victoria), căreia îi lipsesc capul și brațele, iar baza are forma de prova unei nave.

Insula nu este mare ca suprafață (doar 178 km pătrați) și cu o lungime de 17 km, dar cu toate acestea, este vizibilă de la distanță.

Asta se datorează Muntelui Saos („Salvator”) și a altitudinii sale de peste 1600 metri, care domină cea mai mare parte a insulei.

El se ridică din apa Egeei ca o piramidă imensă de granit, influențând microclimatul insulei, dispunerea așezărilor, dar și modul de viață inedit al locuitorilor ei.

O experiență interesantă despre care am citit este aceea că, în luna august, în pătrarul lunii pline, se organizează excursii până pe vârf, pentru ca participanții să petreacă noaptea acolo și să se bucure de misterul luminii ei.

Ne bătea gândul ca într-una din zile, să încercăm o ascensiune, dar clima ciudată, extrem de uscată și temperaturile exagerat de ridicate de la mijlocul lui iulie, ne-au împiedicat să facem asta. De fapt, am fost pe insulă exact în perioada în care, din cauza caniculei, capitala Atena se lupta cu incendii violente de vegetație.

Departe de continent, ne-am bucurat în fiecare zi de înotul cu peștii în apa călduță a mării Egee și am vizitat cât am putut din ceea ce micuța insulă ne-a oferit. Aici am găsit simplitate, zâmbete firești pe chipurile localnicilor și practic… o lume ruptă de agitația continentului.

Am rămas impresionantă de lumea subacvatică, în aparență tăcută, dar atât de vie și fascinantă. Apa mării, a cărei temperatură avea în jur de 27 grade, ne-a îngăduit să vedem o mică parte din universul ei atât de variat.

Mi-a părut rău pentru că n-am putut ajunge la stelele de mare portocalii, care ne făceau în ciudă de pe fundul mării.

---

Într-una din zile am avut ghinionul să mă rănesc la mână într-un arici de mare eșuat pe plajă. Doi dintre spinii lui foarte duri, bogați în calciu, mi-au pătruns în palmă. Îmi produceau durere, mai ales la gândul că eram destul de departe de locul de cazare. Înțepăturile păreau totuși superficiale și ar fi fost de ajutor un ac sau un obiect ascuțit și dur. Cum la nevoie, omul caută soluții pe loc, mi-am adus aminte de pățania de acum câțiva ani din Croația. Desculță fiind pe o ambarcațiune de agrement, mi-a pătruns în călcâi un șpan. Neavând nimic la îndemână și fiind departe de continent, am găsit soluția într-un spin de la un molid găsit pe plajă, după ce am acostat. Atunci a funcționat, așa că, datorită climei mediteraneene, frunze de tip acicular am găsit chiar lângă apa mării. M-am chinuit puțin și în ciuda durerii, am reușit să scap de spinii ariciului. Apoi, ca să opresc sângerarea și să ușurez cicatrizarea, am ținut mâna în apa sărată a mării. Deși nu este un act medical și nici de recomandat procedura la care am apelat, în cazul meu a funcționat, evitând suprainfectarea cu corpul străin, iar cicatrizarea s-a produs rapid.

În ciuda faptului că se ridică din mare, insula deține multe surse de apă dulce, prin numeroasele izvoare ale muntelui Saos. Pe pantele abrupte ale stâncilor, căderile de apă creează cascade spectaculoase.

Lângă oaza de mai sus, am găsit o țestoasă, care n-a fost încântată de cunoștință, deși am ajutat-o să traverseze drumul.

Căderile zgomotoase de apă de pe abrupturile ascunse ale insulei, se adună în bazine sau piscine naturale, ce poartă numele de vathre. Ele eclipsează plajele frumoase din Samothraki și repezintă o caracteristică emblematică a locului.

Am fost foarte curioși să le vizităm pe cele mai cunoscute dintre ele, ale râurilor Fonias și Tsivodgiannis. După ce irigă insula, destinația lor finală este marea. De multe ori, cuvintele sunt insuficiente sau chiar inutile pentru a descrie frumusețea anumitor locuri. Asta deoarece, natura ne lasă muți în fața măreției și purității creațiilor sale.

Traseul către cascadele râului Fonias l-am parcurs prin pădure, ținând cursul apei, iar ritmul a fost acela de plimbare, timp de o oră. Apoi, ni s-a dezvăluit prima cascadă, ce poartă chiar numele râului care o formează, iar vathra de la baza ei, reflectă lumina soarelui în nuanțe superbe.

De acolo însă, ne-am continuat traseul cu o ascensiune protejată cu lanțuri, iar după un urcuș de vreo jumătate de oră prin soare torid, am coborât în partea opusă a versantului. Ni s-a dezvăluit cea de-a doua cascadă, numită Gerania. Mi s-a părut mai spectaculoasă, iar locul pare desprins dintr-o poveste. Vathrele pe care natura le-a creat din apa cristalină cu nuanțe albastru-verzui, reprezintă printre cele mai frumoase locuri de pe insulă.

După urcușul abrupt în temperatura veritabilă a unui cuptor, o baie în apa rece și cristalină a reprezentat mai mult decât ne puteam dori într-o zi toridă de iulie. Efectul resimțit a fost acela de purificare, iar momentele petrecute în compania cascadelor, în timp ce în depărtare se vedea marea albastră, a însemnat energizarea sufletului și a trupului. De fapt, pe tot parcursul zilelor senzaționale pe care le-am petrecut în Samothraki, am simțit că ne încărcăm cu energia unui loc special, care ne dăruiește din plin optimism din bucuria clipelor mărunte.

În permanență am ținut legătura prin radio cu prietenii din RoLink, asta deoarece, deși ne aflam în comuniune cu natura sălbatică, în permanență am avut semnal 4G la telefon pentru a asigura internet la nodul portabil. Practic, el a făcut parte din bagajul nostru zilnic oriunde haiduceam pe insulă, dar și în toată perioada cât am călătorit și poposit prin Europa. Astfel, în orice moment aveam senzația că suntem undeva la capătul pământului, departe de casă, dar în același timp, atât de aproape, prin prisma unui simplu sistem portabil de comunicație între radioamatorii aflați oriunde pe planeta albastră. Nu este minunat?! În fiecare clipă am avut cu cine trăncăni în rețea, am împărtășit impresii de moment sau am transmis informații. De asemenea, prin intermediul colegilor din RoLink, am primit noutăți din țară, în clipele când noi păream rupți de realitate. Să vă mai spun despre sutele de kilometri parcurși pe drumurile Europei, alături de prietenii radioamatori, care ne-au ținut companie, iar timpul a trecut mai ușor și într-un mod foarte plăcut?! Un motiv în plus să vă mulțumim, dragilor!

Revenind, în plimbările noastre pe insulă, am descoperit plaja Kipos, singura unde se poate ajunge cu mașina și de fapt, acolo se termină drumul și accesul pe uscat. Kipos („grădina”) este una dintre cele mai frumoase plaje din Samothraki, dar și diferită de celelalte de pe insulă. Asta deoarece este alcătuită din nisip și pietricele de culoare negricioasă, rezultate în urma activității vulcanice.

În contrast cu apa albastră, aspectul închis la culoare oferă plajei și mării o notă stranie, ca de capăt de lume, pe toată întinderea de aproximativ un kilometru. Altfel, stâncile abrupte, în care marea Egee a săpat grote, impun accesul doar pe calea apei, către nicăieri.

Și din nou, muntele Saos se ridică măreț, iar vârful său pare ca un far. Este văzut de pretutindeni și vede până la captul orizontului, spre insula Gokceada, ce aparține de Turcia.

Toată insula este populată de capre, domestice sau sălbatice, ca un fel de câini de pază ai insulei. Ele își fac veacul pe pajiștile de sub munte, în căutarea unor oaze, cu ceva umbră și apă dulce.

De asemenea, Samothraki mai este renumită și pentru numărul impresionant de pisici care patrulează ca niște paznici de drept ai locului.

Mirosul specific al insulei este cel de oregano, accentuat de căldura luminii solare. Dincolo de briză și valuri, sunetul persistent care ne-a acompaniat tot timpul, a fost țârâitul neobosit al cicadelor. Una dintre ele chiar a insistat pentru un solo de noapte în camera unde eram cazați.

În seara zilei de 16 iulie, una specială pentru Cătălin, dar și pentru amândoi, priveam aștrii nopții pe cerul senin al insulei. Dintr-o dată, am tresărit și i-am arătat și lui: pe infinitul înstelat, în șir indian, treceau cuminți sateliții Starlink. Prezența lor ne-a bucurat foarte mult, fiind a doua oară când îi vedeam cu ochiul liber.

Într-una din zile am închiriat un scouter cu care ne-am plimbat spre nicăieri, pe toate drumurile înguste ale uscatului.

Acesta este modul cel mai facil de deplasare al locuitorilor, dar și un mijloc de agrement excelent pentru turiști.

Dacă cei care închiriază scoutere mai sunt și motocicliști… așa ca noi și transportă cu ei căștile moto preț de multe sute de kilometri, vă puteți închipui cât ne-am distrat cu el, plimbându-ne unul pe celălalt.

Exact în inima insulei, bine ascunsă privirii, într-o depresiune din munte, se află micuța Chora, capitala ei, al cărei nume este sinonim cu însăși denumirea Samothraki.

Numele provine tot din limba greacă, ce s-ar traduce ca “oraș mai mare, capitală a unei insule” și este de fapt, un sătuc traditional și foarte pitoresc, așezat ca un amfiteatru pe pantele Muntelui Saos.

Deși sunt foarte înghesuite, căsuțele sunt construite în așa fel încât lumina prețioasă a soarelui să pătrundă în toate clădirile din jur.

La intrare, vechea așezare este păzită de ruinele Cetății medievale Gateluzzi, cu o arhitectură impusă de configurația accidentată a terenului, dominată de pereți stâncoși. După cum îi spune și numele, cetatea a aparținut familiei conducătorului genovez Gateluzzi care a stăpânit insula pentru o perioadă de 25 de ani.

Istoria locului o cunoaște începând cu anul 1431 și finalizată doi ani mai târziu. Ocupând 1880 metri pătrați, construcția era dotată cu fortificații interioare și exterioare, pentru a o proteja de atacurile dușmanilor și în principiu ale piraților.

Este și motivul pentru care micuța așezare cu rang de capitală nu este port la mare, ci protejată în inima Muntelui Saos.

Într-una din seri am ajuns în extrema estică a insulei, pentru a vedea apusul de pe limba de pământ ce găzduiește un far. Se numește Capul Akrotiri și reprezintă porțiunea de uscat ce înaintează cel mai mult în mare. Această zonă generează curenți, care sunt periculoși pentru ambarcațiunile care încearcă să-l ocolească mult prea aproape de țărm. De fapt, în zona de folclor a insulei Samothraki, există un blestem care spune: “Să te îneci în mare, iar valurile să te scoată la mal tocmai pe capul Akrotiri!”.

Din acestă extremitate, lumina caldă a sfârșitului de zi desenează nuanțe roșiatice pe suprafața Muntelui Saos. De fapt, am încercat să urmărim apusul din locuri diferite ale insulei, parcă pentru a ni-l întipări bine în minte și în suflet. Vom avea nevoie de el când ne vom afla departe, prea departe de Samothraki.

Zilele au trecut la fel de repede, așa cum lumina vie a apusului s-a înecat în mare. Am lăsat în urmă locuitorii ei necuvântători, alături de oamenii care își duc traiul la poalele muntelui înalt, atât de înalt, încât potrivit legendelor, acoperă până și astrul selenar.

Ce am luat de pe insulă? Au încăput în bagaj câteva pietricele vulcanice de pe plaja fierbinte, vreo doi melcișori uitați acolo de valuri și apa cristalină de la izvoarele ce se nasc din inima lui Saos. Dar, mai ales, am acumulat mult optimism și energie cât cuprind într-un om. În plus, în permanență, am simțit suflul unui sentiment de libertate împletită în mod fericit cu simplitatea clipei. Atât și nimic mai mult, deoarece restul am închis în suflet, să-mi rămână acolo pentru când va fi mai greu.

Cristina – YO7JYL