La ce vă gândiți atunci când vă apare în imagine Ziua Sfântă a Paștelui? Mie îmi zboară mintea și inima la cerul albastru și pur al primăverii, la verdele pădurii, al pajiștilor vesele, sărutate cu drag de florile de câmp, atât cât pot cuprinde cu ochii.
De asemenea, peisajul reînvierii naturii îl văd completat cu ouă roșii ca sângele unei răni și nelipsitul cozonac zămislit cu suflet.
Este musai ca ele să fie savurate în mijlocul naturii, în compania selectă a trilurilor de păsări, a gâzelor uneori prea insistente cu prezența lor atât de curioasă și a razelor blânde ale primăverii.
De asemenea, de câțiva ani încoace, Lumina Învierii care unește cele două tărâmuri, o primim la malul Mării Negre, acolo unde infinitul aparent al ei, ne aduce mai aproape de ambele lumi.
Exact așa am trăit Sărbătoarea Paștelui, fiind câteva zile la superlativ în mijlocul naturii speciale din Dobrogea, dar și pe nisipul fin și înspumat al litoralului românesc.
Plaja cu scoici ancestrale este fascinantă în orice anotimp, dar mai ales în extrasezon, când totul este calm, curat și mai ales, liniștit.
După un drum de vreo trei ore între Pitești și Constanța, presărat din plin cu lanuri întinse și relaxante de rapiță înflorită, am regăsit marea liniștită, foarte limpede și cu valuri abia vizibile.
Dincolo de briza ei permanentă cu povești marinărești, zgomotul plajei era constant, produs de pescărușii certăreți.
Practic, Constanța a fost destinația finală, însă în sâmbăta Paștelui, am dat o fugă în Dobrogea.
Este un loc de care ni se face foarte dor peste an. Acolo, timpul pare că stă pe loc, iar viața decurge într-un ritm absolut propriu și de neclintit.
De multe ori cuvintele sunt de prisos, rămân mută și de aceea vreau ca imaginile să povestească din plin despre aceste zile minunate, cu toată viața din ele.
Prin culorile grăitoare ale pădurii, florilor, insectelor, reptilelor, câmpiilor întinse, prin toate ființele minunate care populează Măcinul, ele ne bucură sufletele cu prezența lor.
De toate acestea am avut parte în Munții Măcinului, unde ne-am gândit să petrecem câteva ore de uitare, fugind de cerul înnorat ce trona deasupra mării și litoralului.
După cei aproximativ 150 kilometri care ne despărțeau de munții hercinici, timp în care, din nou lanurile aurii de rapiță ne-au bucurat sufletul, am regăsit Măcinul scăldat în soare, cu pădure verde și multe triluri de păsări nevăzute în crâng.
Ce vă spuneam despre imaginea Paștelui?
Exact! Asta am simțit văzând cum se prezintă mijlocul lui aprilie în natura veselă și sălbatică din cei mai vechi munți ai României. După câteva picături nehotărâte de ploaie la baza muntelui, am urcat pe vârful Moroianu I, evident în compania ființelor, impropriu spus… necuvântătoare.
Asta deoarece, se auzeau sute de glasuri de păsări, insecte „bâzâitoare”, plus mioarele și dulăii de la stâna din vale.
Nu de alta, dar aceștia din urmă ne-au făcut o primire deloc prietenoasă, insistând să alerge după mașină și ulterior, pierzându-se în praful dobrogean de pe drumul pietruit.
În permanență am vorbit cu prietenii radioamatori în rețeaua RoLink , cu ajutorul stațiilor radio portabile. Pe principiul “oamenii care se aseamănă, se adună”, am avut parte de o coincidență, care ne-a adus multă bucurie. Mai exact, în timp ce admiram panorama faină de pe Vf. Moroianu I, iar Cătălin vorbea cu radioamatorii în RoLink, a apărut la recepție Marius – YO6RK, care ne-a propus să schimbăm legătura radio pe o frecvență locală, deoarece … suntem aproape unii de alții.
Informația asta ne-a dat puțin cu virgulă, deoarece nu știam că el alături de soția sa, Alexandra, se află la baza muntelui, într-o pensiune în localitatea Greci. Ne conversam prin radio, întrebându-l pe Marius dacă din locația lui vede un elicopter roșu, ce se pregătea să aterizeze la câteva sute de metri de noi, pe vârful vecin, Țuțuiatu. Sigur că îl vedea din vale și ne-am gândit că ar avea legătură cu vreun incendiu de vegetație, așa cu se vedea în depărtare, înspre Ucraina. Aveam să aflăm a doua zi… de Paște, că un turist suferise un infarct odată ajuns pe vârf, iar elicopterul SMURD încercase să îi acorde primul ajutor.
Revenind, i-am promis lui Marius că la plecarea din Măcin, îl vom anunța pentru a ne vedea pentru prima dată, după ce o bună perioadă de timp ne-am auzit doar vocile, adică niste indicative radioamatoricești autorizate de ANCOM. Interesant, nu? Deși atunci am făcut efectiv cunoștință, ne uitam unii la alții, amuzați de fericita coincidență. Evident că ne-au oferit niște prăjituri delicioase, preparate de Alexandra, iar Cătălin și-a adus aminte că aveam în mașină o tavă de cozonac, din care le-am oferit cu drag.
Ne-au invitat să rămânem împreună la pensiunea unde erau cazați, însă noi ne grăbeam să ajungem la locația noastră din Constanța. Asta deoarece era seara Înverii, iar navigația ne informa cu fermitate că avem vreo două ore până la destinație.
Este motivul pentru care, în aiureala mea din cap, nu am apucat să facem cu toții o poză. Marius a zis că “nu e bai, sigur ne mai vedem”.
Altfel, noaptea Paștelui ne găsea în fața bisericii Sf. Gheorghe aflată în apropiere de cazare. Este locul de la malul mării unde ne regăsim de câțiva ani încoace, acolo unde Lumina Sfântă întâlnește cele două tărâmuri. Este simbolic spus … locul unde cerul se întâlnește cu pământul (marea), prin intermediul imensei energii transmise cu ajutorul divin al unei micuțe candele. Menirea ei este de a ne călăuzi drumul cotit al vieții până în noaptea morții, dar și de a le duce lumină celor dragi care au ajuns deja la capătul drumului.
Iar Duminica Paștelui cum putea să fie?! Perfectă, din punctul de vedere al Sărbătorii în sine, cât și din perspectiva prognozei meteo care nu s-a înșelat.
Pe malul mării, în golful plajei Trei Papuci, Sărbătoarea Învierii s-a simțit din plin în briza răcoroasă venită dinspre larg, în pescărușii liberi care își duc traiul în zborul lor neobosit, în nisipul fin și călduț, mângâiat de rezele bune ale soarelui de aprilie și practic… în tot.
De asemenea, s-a simțit în liniștea și calmul cu care apa sărată își legăna valurile molcom spre țărm, în pacea din jur, pe chipurile relaxate și bucuroase ale oamenilor care au ales o plimbare pe malul mării în Sfânta Zi.
Sărbătoare a fost și în râsetele inocente și atât de drăgălașe ale copiilor în timp ce construiau pe plajă castele din nisip ori fugeau atunci când valurile mai îndrăznețe, voiau să îi atingă.
În largul Mării Negre, o ceață de culoarea cerului se instalase deasupra apelor adânci, apărând astfel fenomenul straniu, dar interesant, că vapoarele levitează.
De asemenea, o chestie care ni s-a părut interesantă a fost aceea prin care am urmărit statusul turbinelor eoliene, atât înainte de Paște, cât și la o zi după Sărbătoarea Învierii.
Asta deoarece, din sursele de informare, aflaserăm că se preconiza o scădere dramatică a consumului de energie electrică. Asta se datora faptului că binecunoscuții coloși industriali vor fi opriți această perioadă, iar câmpurile cu panouri fotovoltaice, dar și cele eoliene, vor produce energie în exces, ceea ce ar duce la posibile pene de curent în sistem.
Soluția a fost aceea că, operatorii din sistem au micșorat inputul de energie în rețea prin oprirea temporară a turbinelor, din cel mai mare parc eolian terestru din Europa, cel de la Fântânele – Cogealac. Astfel… sâmbătă, pe drumul de întoarcere din Măcin spre Constanța, palele vesele ale celor 240 de turbine, se învârteau de zor, iar noi am avut șansa de a ajunge la baza uneia din ele. Am fost surprinși de cât de silențioase sunt.
În schimb, a doua zi de Paște, pe drumul de întoarcere spre casă, întreaga suprafață… cât vezi cu ochii, a câmpului eolian, era încremenită, fapt vizibil de pe autostrada A2, din dreptul localității Cernavoda. Practic, era pentru prima dată când am văzut toate turbinele eoliene nefuncționale.
Astfel, îmbinând realitatea terestră și imediată cu ceea ce au simbolizat aceste zile sfinte, nu puteam porni spre casă, fără a vizita portul Tomis. Aveam să ne bucurăm de încă o rundă de soare și cer senin, în compania mării și a pescărușilor gălăgiosi.
Ne-am lăsat cu greu urniți de acolo. Cu melancolie și atât de liniștită, marea încă ne chema la ea, să rămânem acolo, nu știu… cât se va putea.
Ne cerea să o privim în toată splendoarea ei, să-i admirăm culoarea, să urmărim vapoarele cum „levitează” pe suprafața ei, să ascultăm pescărușii în zborul lor neobosit.
Ne șoptea să ne bucurăm de fiecare moment al acestei călătorii prin viață, până în clipa când lumina unei candele ne va însoți pe drumul necunoscut între cele două lumi.
Cristina – YO7JYL