Martie… și un anotimp mult așteptat

Sunt sigură că nu numai în mintea mea ziua de întâi a lui martie înseamnă mai mult decât o altă numărătoare care începe de la unu, timp de douăsprezece ori pe an. De asemenea, reprezintă mai mult decât un șnuruleț frumos împletit care unește albul purității cu roșul iubirii. Cred că este un alt început. Și mă gândesc la startul unui alt ciclu de viață… o altă speranță a naturii și nu numai, un nou început poate și în interiorul nostru. Prima zi din martie înseamnă și un ghiocel firav, dar viteaz în aparență care vrea să îi arate iernii că oricum… el a învins.

Și cum soarele unei primăveri timide reușeste să ne scoată din amorțeală, precum gâzele atinse de razele magice, am ieșit în natură.

Da… știu, ne-am cam săturat de zăpadă, dar până la final nu mai contează, pentru că în cele din urmă, rămășițele ei aspre și înghețate se vor fi dus după venirea căldurii.

Ne-am gândit la o excursie înspre Brădet, undeva pe șoseaua ce leagă orașele Câmpulung de Curtea de Argeș. Pe un drum cu serpentine printre niște dealuri, se ajunge în satul Brădet, o sursă importantă de ape minerale utile în remedierea multor afecțiuni. Acest fapt este recunoscut și de Sanatoriul de Recuperare ridicat pe malul Râului Vâlsan.

De aici, printr-un relief ascuns ca niște chei, trecând pe lângă fostele mine, acum închise, pădurea și muntele se deschid, lăsând loc unui luminiș imens al Poienilor Vâlsanului, printre care își fac loc apele râului.

Ca și mod de comunicație radio cu rețeaua RoLink, noi am avut în dotare nodul mobil al lui Cătălin. Pe alocuri am apelat și la repetorul de pe Vârful Cozia, având o arie vastă de acoperire, testată cu multe ocazii. Pentru localizare GPS pe harta APRS, am folosit la navigație sistemul android al lui Cătălin – YO7GQZ-1.

Revenind la Valea Vâlsanului… este un loc minunat, cu peisaje deosebite, o rezervație naturală cu specii rare și protejate de plante.

Este și singurul loc din lume unde, supravieţuieşte (sper… încă) peştele numit Asprete. El reprezintă un relict terţiar și totodată unicat mondial.

Tot pe aici, cotind stânga începe un drum în urcare prin pădure, iar după un parcurs de câțiva kilometri se poate ajunge la Vârful Ghițu, un bun obiectiv S.O.T.A, înalt de 1622 metri.

Nu am încercat să-l abordăm de data asta, deoarece stratul de zăpadă era mult prea mare.

Din Poienile Vâlsanului, drumul se continuă în amonte, ajungându-se la Barajul Vâlsan. Construția în formă de arc amplasată pe frumoasa vale a Vâlsanului a fost ridicată în anul 1966 în scop energetic. Înălțimea barajului este de 24 metri, lungimea coronamentului de 90 metri și reușește să rețină un volum impresionant de apă.

Nu departe de acest lac de acumulare pornește un traseu ce urcă spre creasta Munților Făgăraș.

Am încercat o panoramă peste munții din jur, ale căror pante se aruncă abrupt în apele lacului acoperit complet de zăpadă.

Ne încălzea soarele, atât pe noi, cât și pe ființele care îndrăzneau să spere că primăvara este cumva pe aici.

Peste brazii care fremătau sub adierera unui vânticel prietenos, se auzea doar strigătul liber al unui șoim, dar pe care nu am reușit să-l disting în zare.

După ce ne-am jucat cu zburătoarea dotată cu patru elice, făcând concurență înaripatelor muntelui, am pornit încet la vale cu razele de soare care se ascundeau pe după siluetele copacilor goi.

 

Ajunși în Brădet, am putut relua legătura cu radioamatorii prin intermediul RoLink povestind vrute și nevrute despre traseu, vreme și condiții de propagare radio. Astfel am comunicat și cu Bogdan – YO3IXW care ne spusese că este în portabil prin Munții Ciucaș. Știam de la el că avea în plan să activeze Vf. Gropșoarele înalt de 1883 metri în programul S.O.T.A, dar să se si bucure de un asfințit, așa cum numai înălțimile știu să ofere.

Ulterior aveam să luăm legătura și pe frecvența 145.225 MHz când el a accesat vârful. Printre QSO-urile pe care le-a efectuat, a făcut și un filmulet cu un fenomen interesant pe care l-am mai simțit și în Munții Făgăraș: vântul extrem de puternic care spulbera zăpada, lăsa impresia că muntele “fierbe”.

 

În tot acest timp, noi ne aflam pe drumul de întoarcere, dar am cotit dreapta preț de vreo cinci kilometri către Mănăstirea Robaia, un loc pitoresc și atât de liniștit.

Am poposit în incinta asezământului monahal care în anotimpul cald este îmbrăcat în straiele colorate ale petalelor florilor îngrijite cu har de către măicuțele neobosite. Am ridicat din nou „zburătoarea” pentru o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă mănăstirile românești, bine ascunse între dealuri și munti sau la capătul unor drumuri ori poteci abrupte în tăcerea bine știută a rânduirii monahice.

Pe vârfuri nebune de munte? Printre nămeți ce vor să stăpânească tot? Lângă freamătul brazilor alintați de-o adiere? Un susur de pârâu cu șoapta mult prea dulce? Habar n-am… grăiește viață peste tot.

’73

Cristina – YO7JYL

Mulțumiri Lui Bogdan – YO3IXW pentru filmuleț și apusul minunat de soare.