Popas deasupra apelor Vidrei

O vorbă cunoscută spune că, ” întotdeauna a treia încercare este încununată de succes”. În general, cam așa sunt și situațiile legate de obstacolele întâmpinate în viață. Se poate afirma, pe bună dreptate că așa a fost și cazul nostru, într-o bună zi de week-end după două nereușite, nelăsând să scape printre degete o ocazie bună de a reveni în Munții Latoriței, deasupra Lacului Vidra și a domeniului skiabil de la Transalpina.

Practic, se ajunge aici pe traseul Pitești – Rm. Vâlcea – Călimănești – Căciulata – Brezoi – Voineasa – Vidra. Apoi drumul se continuă spre Obârșia Lotrului și începe urcarea pe serpentinele Transalpinei (închisă iarna).

De altfel, zona este bogată hidrografic și alimentează mai multe lacuri de acumulare, așa cum este și cel de la Brădișor pe lângă care am și trecut în fuga mașinii, pe drumul nostru spre Stațiunea Voineasa și apoi Vidra.

Frumoasa și sălbatica suprafață a Vidrei, către care ne îndreptam noi este situată pe Râul Lotru, la altitudinea de 1290 m. Lacul este înconjurat de păduri dese de molid și constituie o atracție pentru turiștii care sosesc aici, captivați de relieful muntos de gol alpin fascinant al zonei, dar și șoseaua Transalpina, pitorească și foarte ușor de parcurs. De asemenea, zona este circulată iarna pentru pârtia de schi, deși în împrejurimi nu există posibilitate de cazare. Poate și din acest motiv, domeniul reușește să rămână în limite rezonabile de sălbăticie și curățenie.

Înălțimile muntoase de aici sunt mai rotunjite, depășesc în cele mai multe cazuri cota de 2000 de metri și sunt despărțite de câte o șa. Din astfel de considerente, vremea este foarte schimbătoare, iar capriciile altitudinii se regăsesc în grindina pe care am cunoscut-o aici vara trecută sau viscolul și cantitățile uriașe de zăpadă ce au acoperit chiar și vârfurile celor mai îndrăzneți brazi.

Muntele pe care vroiam să urcăm se numește Bora, situat la altitudinea de 2055 de metri si este un obiectiv interesant din punct de vedere al activității S.O.T.A.

Deși scopul vremii a fost să descurajeze încercările anterioare de a ajunge pe Vf. Bora, aflat în vecinătatea domeniului schiabil, de data asta am hotărât să nu ne dăm bătuți, mai ales că soarele lui februarie părea să fie de partea noastră.

Lăsând în urmă instalațiile de transport prin cablu, am pornit pe urmele lăsate prin zăpadă de un ratrack. Tot acolo a rămas și Noruleț, câinele echipei Salvamont de la Transalpina Ski încălzindu-se la soare cu un bine meritat pui de somn.

Apoi, cu un pic de curaj, ne-am afundat în omătul strălucitor care trecea de genuchi, mai ales în zona imensului lac artificial aflat la înălțimea de 1974 de metri.

Nu-mi venea să cred cât de senin era cerul, brăzdat doar de dârele lăsate de avioanele, ca niște săgeți ale lui Cupidon în inima de necuprins a cerului.

Când am început urcarea, m-am încălzit sub razele strălucitoare și atât de blânde ale soarelui. Pe măsură ce înaintam se simțeau altfel cei 2000 de metri spre care ne îndreptam, iar gerul ne ciupea de obraji.

Mai aveam de avansat în altitudine, iar Vf. Bora se vedea ca o cocoașă albă, la care părea că se poate ajunge călcând peste zăpada înghețată. Imensitatea albă avea la suprafață o crustă ca o glazură de bezea cu sclipiri de diamant.

Într-un mod doar de el știut, vântul modelase peste omăt niște linii ce se unduiau senzual ca niște reptile înghețate.

Temperatura sub limita înghețului păstra atmosfera cercului polar și părea că suntem singurii supraviețuitori ai unei ere glaciare. Din loc în loc vedeam ieșind din zăpadă câte o ramură de brad, realizând de fapt că noi pășeam peste vârfurile jnepenilor care au fost acoperiți complet de pătura albă si compactă de nea.

Alături de Cătălin le povesteam și colegilor radioamatori aflați la recepția RoLink despre ceea ce vedeam și mă bucuram că sunt împreună cu noi, chiar dacă doar pe calea undelor. Ca idee, am putut să emitem pe nodurile rețelei aflate pe Vf. Cozia – 145.725 MHz, pe cel din Păltiniș – 439.100 MHz, dar și pe cel din Craiova – 145.525 MHz.

M-a uimit faptul că pe nodul RoLink din Bănie, aflat în plină zonă de câmpie, am putut să vorbim fără probleme, la un control de Q4. Cu echipamentul pe care îl urcăm cu noi pe munte de fiecare dată, am povestit pe RoLink, dar și pe frecvențele simplex despre excursia noastră și mai ales, le spuneam radioamatorilor ce vedeam și gerul pe care îl simțeam.

Ca de fiecare dată, YO7AMK – nea Bebe din Craiova ne-a purtat de grijă, iar YO7YYY – Mirel din Râmnicu Vâlcea ne dădea controale de recepție.

Priveliștea pe care o vedeam în cele patru puncte cardinale era de un alb ireal, iar glazura de pe munții din jur strălucea ca suprafața unei mări înghețate.

Peste vârfurile vecine, sub forma unor serpentine, se putea ghici existența șoselei Transalpina, desenată acum doar în imaginația noastră și a iernii. Erau de fapt niște urme lăsate de turiști curajoși care se deplasau cu snowmobile.

Abia când am ajuns pe vârf am simțit pe lângă noi o adiere de vânt care ne întreba de vorbă peste aerul înghețat, încercând să vă salute, așa cum se aude în filmulețul de mai jos.

Deși îmi cam înghețaseră degetele, era prea frumos în jur, iar povara cărată, mult prea ușoară. Trecuse timpul și trebuia să ne urnim către vale, chiar și încet, tot în compania prietenilor noștri din banda radio care au fost cu noi acolo. Mă uitam încântată spre apele Vidrei și încercam să fac o comparație între adâncul lacului și cel al cerului.

Frumusețea albastrului terestru era oarecum umbrită în partea dreaptă de scheletul hotelului lăsat în paragină din stațiunea fantomă Vidra.

În vremurile comunismului era o locație mult dorită, un vis frumos și utopic, urmând să găzduiască olimpiadele de iarnă ale erei lui Ceaușescu. Stațiunea “epocii de aur” ar fi grăit lumii despre cât de frumoasă și prosperă este România și se vroia a fi perla stațiunilor montane. Chiar și după anii ’90 stațiunea Vidra s-a mai zbătut un timp în agonia creată de un război de neînțeles între Sindicate, Autoritatea pentru Turism și Prefectura Județului Vâlcea. În drumurile noastre către Transalpina, de obicei făceam un ocol și pe la stațiunea groazei, auzind cum scârțâie tenebrele trecutului. Ca după o luptă pierdută, se simțea șuieratul vântului care sufla printre ferestrele fără geamuri și golurile oarbe în loc de uși. De data asta, chiar nu am vrut să ne întristăm privind peisajul dezolant, fără comparație cu tabloul perfect al purității de pe Vârful Bora.

Astfel, am vrut să rămânem în minte cu imaginea fascinantă de sus, acolo unde nimeni și nimic din ce este efemer nu poate să ramână… mai mult de o zi.

’73

Cristina – YO7JYL