Am dat startul excursiei la Sibiu după instalarea repetorului de la Păltiniș, pe care l-am lăsat undeva în spate având “capu’n nori”.
Alături de Cătălin, urma să plec spre Băile Herculane, o destinație sugerată de un prieten, bine cunoscută lui… total necunoscută nouă.
Vremea nu promitea mari schimbări în bine, așa că după ce muntele și-a vărsat toanele pe noi în urmă cu o zi, am pornit cu pași repezi sau mai bine zis, am dat bice cailor putere ai “ariciului” cu toți țepii ridicați, pe traseul stabilit, dar cu mici popasuri inspirate… zic eu.
Legături și schimb de controale cu radioamatori din alte districte pe parcursul drumului au tot fost, dar eram vizibili și pe harta APRS.
Vroiam de mai mult timp să văd Cetatea Sarmisegetuza Regia, așa că aflându-ne în zonă, după un drum reabilitat cu fonduri UE, cu urcușuri șerpuite, parcă nebănuind spre ce parte cotește șoseaua, printr-o pădure colorată din belșug în smarald, am poposit într-un loc bine ascuns, tăcut și cu siguranță uitat de lume.
Ceața pe care am găsit-o doar acolo a făcut parte din misterul poveștii dacilor și văzând toate ruinele Cetății de la Grădiștea de Munte, chiar ne-am întrebat dacă toate astea au existat și ne aparțin ca neam, iar nisipul strălucitor îmbinat cu pământ și bucățile de minereu extrem de fine asemănătoare cu mica ce străluceau pe solul ce înconjura pădurea, te face să crezi că sunt rămășite din aurul Regatului dacic.
Locul pare unul sfânt, idee întărită și de Zona Sacră din mijlocul ruinelor, iar după distrugerile masive ale cuceririi romane, construcțiile religioase au fost aproape imposibil de refăcut.
Aici, sub nivelul zidului roman al cetății se află Atelierul monetar.
Lăsând în urmă istoria și așezămintele care păstrează amprentele strămoșilor, am pornit așa cum stabiliserăm inițial… Herculane.
Drumul pitoresc peste dealuri, văi și fânețe mirosea a căldură și a zi de vară la ţară, până când navigatorul ne-a condus spre alt popas: Rezervația de Zimbri de la Hațeg din Pădurea Silvuț.
În liniștea de aici, vreo șase exemplare bine făcute se odihneau pe pajiştea verde, total indiferente de prezența noastră, exemplare pe care de fapt le vroiam în poze… Dar parcă tot mai bună-i iarba.
Către seară, am ajuns pe Valea Cernei, în stațiunea lui Hercules, vestită pentru apele termale, aerul curat și locurile pitoreşti, unde s-a așternut tăcerea… radio.
Fiind o vale, săpată în munte de apa repede și supărată a Cernei, nu este semnal radio, iar în stânga și dreapta de privești în sus, vezi creste golașe cu locuri superbe de belvedere, după un suiș abrupt prin pădurea deasă.
Pe alocuri, unde am avut semnal de telefonie pentru nodul portabil RoLink, am schimbat controale și impresii cu radioamatorii aflați la recepție.
Astfel, am putut ajunge la Grota Haiducilor (Peștera Hoților).
Am ajuns și la Grota cu Aburi unde se aude clocotind în munte apa fierbinte.
Crucea Albă undeva pe muntele vecin, Foișoarele și dacă mai ai putere, cobori către înapoi pe potecuță și îți potolești setea la Izvorul Munk. Despre vestitele băi romane, ce să mai zic… e adevărat, doar din auzite, deoarece nu am avut timp să le încercăm, dar se spune că sunt sănătate curată.
Mai sunt multe locuri de vizitat în zonă, dar timpul era scurt și în plus, de aici mai sunt doar douăzeci și cinci de kilometri până la granița cu Serbia.
Apropo de asta, într-o discuție cu Lucian de la Sibiu YO6ZO, Cătălin a spus într-un spirit de glumă: “mergem să vedem unde se termină drumul”. Mda… dar să vedem unde… Așa că am pornit tot mai jos pe hartă, ajungând la Orșova și apoi spre Cazanele Mari și Mici ale Dunării, mai ales că ne întâlniserăm cu doar o zi în urmă în Băile Herculane cu prietenul nostru Bogdan YO3IXW, care ne povestise câte ceva din frumusețea defileului.
Cu ocazia asta, Dunărea ne-a introdus cu fiecare din ocolișurile ei într-un relief de vis, cu priveliști încântătoare, pe malul românesc, dar și cu nenumărate tuneluri săpate în stâncă, pe malul sârbesc.
Apele întinse și cu vârtejuri pe alocuri, erau separate de valurile lăsate de vreo barjă grabită pe canal.
Pe partea dreaptă a șoselei, în Golful Mraconia, se vedea măreț, cioplit în roca muntelui chipul lui Decebal în basorelief, fiind cea mai mare sculptură în piatră din Europa, povestind parcă și Dunării despre vremuri demult apuse. Figura lui care a imprimat mândrie de-a lungul istoriei, se uită liniștită către Dunărea ce curge neobosită spre Marea Neagră.
Realizarea lui a durat nu mai puțin de zece ani, iar aici fluviul are cea mai mare adâncime – 120 de metri.
Dar totuși, unde se termină drumul? Poate la graniță sau dincolo de ea… și iată-ne în Serbia, ieșiți din țară pe la frontiera de la Năidaș și cum până la Belgrad mai erau o sută patruzeci de kilometri, ne-am zis că ar fi fain să îl vizităm, deoarece anii trecuți l-am văzut doar noaptea în drumul nostru spre Croația.
Cătălin a conectat nodul lui portabil RoLink la rețeaua wirless de la locul de cazare și așa am luat legătura cu țara, în timp ce prietenii din România ne urmăreau pe harta APRS și ghiciseră cam pe unde vroiam să ajungem.
În ziua ce a urmat am colindat orașul la pas, începând de la faleza frumos amenajată a râului Sava, până la vărsarea lui în Dunăre.
Aici am găsit niște lebede foarte blânde care au propriul lor habitat în compania localnicilor care le hrănesc. Am stat pe mal lângă ele și le-am urmărit mișcările grațioase, în timp ce veneau curioase spre noi.
Undeva pe deal, se află Cetatea Kalemegdan care domină împrejurimile, mai degrabă o fortăreață antică, foarte dorită pentru cucerire de multe popoare din istorie, printre care Atilla – cuceritorul hunilor, despre care se zvonește că ar avea mormântul aici.
Este foarte vastă ca suprafață și ne-a impresionat chiar modul ei de conservare, al turnurilor și porților medievale, lăsându-ne impresia că am intrat într-o altă lume.
Este minunată priveliștea care se vedea de pe ziduri și din turnul de observație ce are deschidere la Dunăre și Sava, iar apusul de soare arunca raze purpurii precum niște flăcări peste ape ca o tipsie de argint.
Ni s-a părut interesantă și expoziția în aer liber de tunuri, tancuri și alte arme de război de diferite calibre, înșirate de-a lungul zidului cetății, toate îndreptate către vizitator ca un veritabil pluton de execuție.
Printre alte clădiri din Belgrad, multe vechi și impresionante, ne-au atras atenția urmele gloanțelor și ale bombelor de pe ziduri ca o amprentă a războiului cu NATO.
Altfel, ne-au plăcut printre altele, catedralele impunătoare, ale căror turle se pot vedea din orice punct al orașului (foarte bune ca puncte de reper), Muzeul Căilor Ferate și Muzeul Nikola Tesla.
Bătând orașul în toate părțile, am ajuns la gara din Belgrad, unde s-a întâmplat să fie trase la peron două trenuri din epoci diferite.
Ulterior, în interiorul Muzeului Aeronauticii, am găsit o grămadă de “zburătoare” cu motor ce păreau că vin spre noi din toate direcțiile.
Aveam cumva senzația că ne-am întors cu ceva vreme în urmă, în perioada celui de-al doilea război mondial, iar mașina timpului s-a făcut nevăzută, rămânând pentru totdeauna acolo. Dacă aș fi inchis ochii, mirosul de motoare vechi și obosite, ar fi trădat faptul că ne aflăm în teatrul de luptă.
Aici… printre exponate, atât afară cât și în interiorul clădirii, care mai de care mai interesante (aeromodele din istoria aviației, avioane de război, elicoptere, componente, arme sau bucăți de avioane doborâte în război), am remarcat prezența dronei militare Predator, doborâtă în anul 1999 lângă Kosovo.
Așteptam cu nerabdare să-l găsesc și pe Night Hawk – avionul american invizibil, foarte greu de detectat de radar, dar doborât tot în același an de către sârbi.
Ar mai fi fost și alte destinații turistice de văzut în Belgrad, dar călătorului îi șade bine cu drumul… către casă de data asta.
Pe traseul de întoarcere, care s-a făcut pe aceeași rută până la graniță, am putut relua legătura prin nodul portabil RoLink după vamă, iar apoi am cotit la finalul defileului Dunării către Drobeta Turnu Severin – Filiași – Craiova – Slatina – acasă, dar poate că drumul încă nu s-a terminat…
73
Cristina – YO7JYL